Salvatorul României

Eram la masă într-o zi senină de iunie. Senină până a căzut trăznetul… A sunat telefonul… De obicei nu mă sunau sâmbătă… Părinții. Mama îmi spunea că tata e în comă la Târgu-Mureș. Plecase spre biserica din localitatea vecină cu bicicleta și pe drum i s-a făcut rău, iar bicicleta scăpată de sub control l-a dus doar până în șanțul de pe partea cealaltă. Era un accident vascular-cerebral… Cei de la Sovata au sunat la Târgu-Mureș… Și în câteva minute un elicopter roșu ateriza undeva pe un câmp de Ardeal ca să-l ducă pe tata pe ultimul lui drum… în viață.

Am ajuns și noi a doua zi spre prânz… Într-un fel de baracă din curtea (din spatele) spitalului stăteau înșirate paturile cu cei aduși de SMURD care urmau să fie transferați în diferite secții ale spitalului. Era întuneric înăuntru… Afară aparținători îngândurați așteptau minutul când pot să-și vadă bolnavul sau să vorbească cu medicul. Pe heliodromul învecinat un mecanic (probabil) inspecta aparatul care era la sol. Pentru noi nu erau prea multe speranțe; sângele invadase mare parte din creier. Tata dormea susținut de aparate, iar cei care-l îngrijeau încercau să găsească echilibrul între ordinea în unitate și compasiunea față de noi. Și s-a dat alarma! De fapt nu s-a dat decât un telefon… Venea elicopterul… Câteva ordine scurte, o targă și echipamentele necesare și o echipă era gata de… luptă. Auzeai doar zgomotul dacă erai obișnuit cu el până ce de undeva de după o clădire mai înaltă apărea pasărea roșie care aducea un candidat la viață. După ce mișcările exacte ale celor din elicopter se uneau cu cele ale „așteptătorilor” totul se liniștea și se puteau aprinde țigările. Cei mai mulți erau înalți, bine făcuți, parcă predestinați pentru o astfel de ocupație… Între ei, o fată firavă, de nici un metru și jumătate, ca un cârmaci de la 8+1… Dar ochii ei completau foarte bine acest cadru deprins parcă din filmele militare americane.  Între cele câteva bănci din fața intrării se afla un monument dedicat celor care au căzut la datorie în timp ce încercau să salveze alți români. Pe monument, un motto evreiesc ce însumează toată recunoștința celor salvați: „cine salvează o viață salvează o lume întreagă”.

În mod paradoxal, acolo, în cele mai urâte zile pe care le-am trăit până acum, mi-a fost dat să respir aerul unei Românii normale, a unei Românii frumoase, a unei Românii posibile.

Astăzi mi se spune că se va face ceva mai bun decât ce am văzut eu acolo. Că va fi și mai bine, chiar dacă cel care a pus la punct versiunea 1.0 nu e de acord și nu e consultat… Dacă după el vor pleca și băieții înalți și fata cu ochii arzând, vom rămâne cu ei, salvatorii României și a prea puțini români.

Căci cine salvează un român salvează toată România!